Fiind odată necăjit, Părintele Porfirie mă povăţui astfel:
– Ţi-am mai spus şi-n alte rînduri că, atunci cînd îţi deschizi pe deplin inima Domnului nostru Iisus Hristos, fără a o sili, Domnul pătrunde în ea şi, astfel, o face incapabilă de vreun păcat. Pricepi? Devenim incapabili de păcat. Aflîndu-se Domnul în inima noastră şi fiind o prezenţă iubitoare, aduce cu sine blîndeţe şi bunătate. Atunci, şi să vrem, să facem rău altuia, tot nu putem. Lucrează acel «Nu mai trăiesc eu, ci Domnul trăieşte în mine». Acest lucru să-l trăieşti şi să-l strigi în sinea ta. Sfîntul Pavel aproape s-a pierdut cu firea de atîta bucurie şi o striga pretutindeni. Se schimbă oare Hristos? De bună seamă, nu. Aşa cum era atunci, tot asa este şi acum… Atunci de ce, dacă spunem şi luăm anumite hotărîri, mai păţim aceleaşi lucruri şi ne întoarcem la cele mai dinainte, trebuind să repetăm cele pe care le-am mai spus? Ia-o egoist şi nu mai da satisfacţie diavolului. Dăruieşte-te în întregime lui Hristos, cu dragoste fierbinte, cu dor nestins. Cînd vezi ceva şi reacţionezi lăuntric, silindu-te să nu vorbeşti, deja ceva nu este în regulă cu tine, din pricina acestei constrîngeri. Să fii simplu, prevăzător, atent şi măsurat în purtare. Să-L simţi pe Domnul mereu prezent lîngă tine. El te va învăţa cînd să vorbeşti şi cînd să taci.

Ἀπὸ τὸ βιβλίο “Flacăra Dumnezeiasca pe care a aprins-o în inima mea Părintele Porfirie“

----------------------------

Πληροφορίες γιὰ τοὺς τίτλους τῶν Ἐκδόσεων τοῦ Ἱεροῦ Ἡσυχαστηρίου μπορεῖτε νὰ βρεῖτε ἐδῶ